Postare scrisă de Alexandra Ene pentru LinkedIn https://www.linkedin.com/in/alexandraene1/ 

Oricât am vorbi despre work-life balance, viața personală și cea profesională nu sunt complet separate ca să le poți ține în echilibru, ci mai degrabă se întrepătrund și se influențează una pe alta. Nu avem două creiere și două suflete, câte unul pentru birou și unul pentru acasă, și, eu una, nu cunosc oameni care reușesc să se detașeze complet. Prin urmare, când ceva nu merge într-o parte este foarte probabil să destabilizeze și cealaltă parte. Atunci când trăiești o pierdere personală, sunt șanse mari fie să scadă concentrarea la birou fie să te arunci în muncă, pentru a evita să procesezi evenimentele.

Nu știu cum trebuie abordate lucrurile pentru oricine, este un proces delicat și profund personal, iar eu nu sunt nici psiholog ca să îmi permit să dau vreun sfat. Pot însă să împărtășesc ce a funcționat pentru mine, poate ajută pe cineva:

⭐ Mi-am dat voie să simt emoțiile, le-am recunoscut și acceptat. Tristețea, furia, confuzia - toate au fost parte din procesul meu, dar am știut că fiecare reprezintă o etapă a vindecării. În același timp, am încercat să nu le vărs în brațele colegilor/clienților/candidaților și să stăpânesc potențialele răbufniri.

⭐ Am comunicat nevoile mele. Tocmai pentru că fiecare gestionează diferit suferința, oamenii din jur nu știu cum să reacționeze. Ajută să spui despre situația prin care treci (nu e nevoie de detalii), dacă nu te simți pregătit să te întorci imediat la muncă, care este capacitatea de muncă, dacă ai nevoie de program flexibil sau suport o perioadă.

⭐ Am încercat să stabilesc niște limite sănătoase între viața mea profesională și cea personală. A fost important să nu las încărcarea emoțională să îmi afecteze (prea mult) munca, păstrând un echilibru între a fi prezentă în proiecte și a-mi acorda spațiul de care aveam nevoie.

⭐ Am căutat suport. Acesta poate veni în diverse forme: consiliere, discuții cu un mentor, coleg, apropiat. Vorbitul în general ajută să te descarci, dar și să pui lucrurile în perspectivă.

⭐ Am adaptat ritmul și am setat obiective realiste, ca să nu mă simt copleșită. Și, mai ales, mi-am dat timp să mă vindec, am încercat să fiu mai blândă cu mine și recunoscătoare pentru ce am.

⭐ În același timp, m-am ținut ocupată, nu am renunțat la activitățile mele obișnuite, chiar dacă pe moment nu am simțit că mă ajută. Cred că izolarea mi-ar fi făcut mai rău.

⭐ Am căutat semnificație și scop. Perspectivele asupra vieții și a muncii se pot schimba în momentele de cumpănă. Astfel, am considerat că o suferință poate fi și o oportunitate să reflectez la ce este cu adevărat important pentru mine și cum cariera mea se aliniază cu aceste valori.

Astfel de experiențe pot fi (cel puțin) provocatoare, însă ne pot învăța multe despre noi, despre cum să găsim resurse să depășim dificultățile, despre importanța sprijinului și a comunicării, dar și să acceptăm că unele lucruri pur și simplu nu sunt în controlul nostru.